Sunt și eu om din carne.

Am avut proces cu dragul meu frate astăzi. N-am ajuns la nicio concluzie, doar la insulte gratuite și la alt termen. Plus încă 2500 , pentru modificarea masei succesorale. Of, iar îmi trebuie job. Mă zbat precum o molie obosită să roadă țesături uzate.
Azi am plâns ca o fraieră. De nervi, de revoltă, de dezamăgire. De oboseală și de nefericire. Vestea nașterii unui minunat băiețel, pe care eu l-am proorocit, cu 2 săptămâni înainte să se fecundeze ovulul, ovulul unei dragi prietene ce era în imposibilitatea de a mai rămâne însărcinată, m-a luminat.
Am mers singură pe străduțe de care le cunoșteam atât de bine și pe care nu le mai simțeam, am mers fără țintă și plină de gânduri de muritor în expectativă.
M-am încălzit cu o voce la care nu mă așteptam, dar o s-o aștept în continuare. Îmi lipsește și vreau s-o cos pe timpan.

Mi-am condus văduva tânără acasă de la serviciu, două femei singure și atât.  Nu-mi place să mă văd nevoită să-mi asum  rolul de persoană stabilă în casă, nu mi se potrivește și l-aș lepăda oricând. Dar am făcut atâtea și atâtea  lucruri pe care nu aș fi vrut să le fac....

M-am revăzut cu o amică, după câteva luni. Mi-a spus că azi arăt ca un copil bătrân cu mâini triste și că nu mă poate privi în ochi fără să o doară.
 'Tu radiezi, scutul ăsta te-a secătuit...  n-am văzut ochi atât de nefericiți decât la muribunzi.'
N-aș fi vrut să mă vadă cineva așa, și mi-am cerut iertare pentru nefericirea impregnată în tot ceea ce radiam. Mi-am cerut iertare mie.

Iar una dintre marile mele temeri este că, după ce mi-am consturit scutul ăsta,greoi și aspru, să nu fiu capabilă de a-l lepăda în fața fericirii. Fericire care nu știu cum dracului să n-o alung. Sau cum s-o summonez.

Mă doare visceral de tare. Și am obosit. Mi-e dor de toți care m-au lăsat singură.
Sper că știu mai bine decât mine unde-i șpârla.